Pescuit la stiuca la Ultima Frontiera, o poveste veche scrisa pe granita de nord-est a pescarului de rapitori din Delta Dunarii, prin 2011.
Frumusețea pescuitului vine și din faptul că nu avem în fiecare zi partide memorabile la pescuit. Eșecurile ne fac de cele mai multe ori mai atenți la detalii, mai deschiși la încercări și la nou. Dacă lingura, cea care în accepțiunea celor mai mulți este sinonimă cu pescuitul la știucă în Delta Dunării, nu mai dă randament e timpul pentru o schimbare.
E timpul pentru topwater.
Cuprins
AM PESCUIT LA STIUCA PE ULTIMA FRONTIERĂ
Am plecat spre Delta Dunării cu speranța unor partide memorabile de pescuit la stiuca. Dat fiind că nu urma să pescuim pe natural, acolo unde plasa monofilament și curentul electric fac legea, ci pe niște zone bine păzite, încrederea era și mai mare. Atunci destinația s-a numit Periprava, mai exact multitudinea de incinte de la complexul turistic Ultima Frontieră. Situată undeva departe, pe brațul Chilia, la granița cu Ucraina, zona localității Periprava mai păstrează încă mare parte din farmecul deltei de altă dată. Maluri curate, fără prea mulți pescari, păduri uitate de timp, cai sălbăticiți și liniște, multă liniște. Pe înserat aici parcă încremenește tot, liniștea fiind tulburată numai de adierea vântului.
Pescarul de răpitor și mai ales cel ce caută știuca, găsește în această locație o multitudine de variante pentru a-și încerca nălucile. Incinte cu apă mică, incinte cu apă adâncă, cu apă curată sau mai tulbure, canale de legătură pline de vegetație, toate sunt locuri ideale care adăpostesc știuci trecute de prima tinerețe.
Primul contact cu știuca a avut loc destul de greu. Chiar dacă atât condițiile atmosferice cât și caracteristicile zonelor de pescuit păreau o garanție a succesului, vorbim totuși de pescuit așa că știucile nu se făceau simțite mai deloc. Era chestie de localizare, era chestie de echipament, nu ne-am dat seama pe moment. Le-am găsit totuși după câteva ore de căutări într-un cotlon de japșă, lingura fiind, pentru a câta oară, cea care ne-a salvat. Dințoasele pândeau undeva aproape de marea de stuf, la rădăcina pâlcurilor răzlețe și nu erau foarte active. Mușcături anemice, urmăriri aproape inexistente erau semne că era una din acele zile în care răbdarea trebuia să primeze. Am continuat să le căutăm în apele mai adânci din japșe sau canalele circulare, fără prea multe rezultate pozitive, lucru care ne-a făcut să ne retragem către pensiune cu gândul la o schimbare de strategie pentru ziua ce urma.
ANTRENAMENT CU ESOCIDE
A doua zi am decis așadar să schimbăm total abordarea, de data aceasta căutând zone cu apă mai mică, a căror adâncime să nu depășească jumătate de metru și care musai trebuia să fie curată ca lacrima. Ne-au ajutat și vremea și norii de afară care acopereau cerul de noiembrie, reducând astfel destul de mult vizibilitatea. Este știut faptul că pe o apă cristalină cerul acoperit cu nori diminuează cantitatea de lumină care pătrunde în apă și sporește în același timp încrederea știucilor, care, pe o astfel de lumină se pot camufla mai bine. Alegerea noastră s-a dovedit a fi una câștigătoare și a făcut din ziua de pescuit una pe care cu greu o vom uita. Camuflate în iarba care împânzea incinta, știucile atacau furibund nălucile jucate cu măiestrie de noi. Nu de puține ori se întâmpla ca la o lansare, mai multe știuci să atace în același timp, atacurile fiind precedate de V-urile specifice știucilor, binecunoscute de știucari. Dat fiind că apa în care pescuiam avea adâncime foarte mică, devenea clar că prezentarea nălucii era cheia succesului. O nălucă lansată greșit, o nălucă grea sau una cu mai multe ancore sfârșeau inevitabil în încrengătura de verdeață. Pentru ca randamentul să fie unul ridicat trebuia găsită o soluție. Aceasta s-a numit topwater, o nălucă plutitoare care se încăpățânează să rămână în suprafața apei și care pe genul acesta de ape, cu adâncime mică, devine imbatabilă.
CUM SA PESCUIESTI LA TOPWATER
Despre tehnica “Walking the dog” s-a scris mult. Este acea modalitate prin care poți purta năluca pe suprafața apei, cu mișcări specifice, care scot din apatie și cele mai mofturoase știuci. Totul se rezumă la un contact aproape permanent cu voblerul plutitor și cu ajutorul unor mișcări energice, dar de amplitudine mică, din vârful lansetei, se imprimă nălucii o mișcare în zig-zag ce dislocă o cantitate mare de apă și lasă o dâră în urma ei, semnale clare care dau startul atacului fulgerător al știucii. Mișcare se efectuează în general stând în picioare în barcă (lucru care poate fi un dezavantaj pe ape foarte curate, de adâncime mică), cu vârful lansetei îndreptat spre apă, însă cu puțină perseverență și control se poate face și din poziția așezat, nerecomandat însă pentru că e “peste mână”.
Probabil unul dintre cele mai importante elemente din tot ansamblul este năluca, acea nălucă ce ademenește simțurile dințoaselor camuflate în iarbă. De data aceasta, trei au fost modelele de năluci care au atras într-un mod deosebit știucile și care au făcut practic diferența, permițându-mi să pescuiesc pe spații mai mari în zone cu vegetație abundentă.
Este vorba de două năluci topwater de la Jackall, Bonnie (stick-bait) și Mud Sucker (o combinație de popper și stick-bait), năluci extrem de bine echilibrate, evident fără barbetă, care atât la recuperări ușoare cât și la recuperări mai agresive evoluau perfect, în stilul pentru care au fost practic create. Diferența dintre ele este că Mud Suckerul pe lângă acțiunea propriu-zisă, crează și un „pleoscăit” specific popperelor și în plus întră puțin mai mult sub pelicula apei.
O a treia nălucă ce și-a dovedit eficiența a fost una care a făcut deja istorie, Heddon Super Spook Jr, o nălucă tip stick-bait, care poate fi pescuită și de cei mai novice pescari la acest stil. Au răspuns acestui tip de năluci, probabil câteva zeci de știuci, lucru care pentru situația pescuitului actual din Delta Dunării pare de domeniul fantasticului. Poate unul din lucrurile cele mai îmbucurătoare și în același timp generator de adrenalină a fost că ne-am luptat cu știuci a căror medie s-a situat undeva între 2 și 3 kilograme.
HAPPY END CU ȘTIUCĂ… MARE
A fost o partidă extraordinară, cum rar se întâmplă în viața unui pescar, dar căreia parcă îi lipsea totuși ceva. Acel ceva care ne împinge de la spate mereu și mereu și care face din partidele noastre de pescuit o competiție neîntreruptă cu noi înșine, o competiție în care căutăm să ne depășim. Nici de data asta nu a întârziat să apară. Simțeam că vine și parcă tocmai din acest motiv insistam și insistam. Înspirația mi-a venit când am ales să cresc dimensiunea nălucii, fără a-i schimba caracteristicile de evoluție. Am luat din trusă cel mai mare topwater din dotare, un Heddon Super Spook, de aproape 13 centimetri și 25 de grame și am lansat foarte lung, într-un ochi de apă de 4 metri pătrați și l-am lăsat preț de câteva secunde, după care am început ușor recuperarea. Imediat a intervenit priml atac, ratat, chiar dacă năluca avea 3 ancore. Am stopat voblerul și a survenit al doilea atac, din păcate din nou ratat. Ajunsesem lângă iarbă și cu o smucire scurtă am reușit să o evit. Am continuat încet recuperarea și în sfârșit a venit atacul final, brutal, de luptător trecut prin multe. A urmat lupta specifică, printre firele de iarbă, după care, inevitabil, a venit sfârșitul. De data asta am ieșit câștigător eu și am biruit o știucă de aproape 6 kilograme, știucă ce a reprezentat la acea vreme și un record personal.
După fotografiile de rigoare am eliberat-o urcându-mi astfel baremul la știucă. Am continuat să pescuim până la epuizare și până ce seara liniștitoare s-a așternut peste întinderea de ape.
Din fericire nu avem tot timpul partide de pescuit precum cea relatată mai sus ci întotdeauna suntem în căutarea lor. Continuăm să mergem la pescuit zi după zi în speranța că ne vom întâlni totuși cu ele.
